Acolo, unde ne sunt radacinile...

Caldura verii anului 2020 m-a prins departe de tara, strecurandu-ma printre oameni mascati si distanti. As fi vrut sa fiu acasa, in tara "minunilor", dar unde nu ma indeamna prea multi sa ma intorc acum, cand urla anarhia peste tot.M-a prins anul sobolanului aici, ca sobolani am devenit toti ascunzandu-ne fetele , ferindu-ne unii de altii, trecem distantati"social"la 2 m... 
  Trezirea spirituala citesc, inceputul erei negre, sfarsitul normalului, acapararea lumii de guvernul mondial! Deci eu zic ca e inceputul sfarsitului! 

 Dar mai citesc si despre intoarcerea la radacini. Acolo unde a inceput totul! Adica viata fiecaruia. Radacinile ne cheama in vremuri pline de ceata. Cei care le mai avem si nu le-am vandut pe creitari prin targuri prafuite.

...Neamul meu! Neamul lui" Placinta" are radacinile intr-un sat mic, pierdut printe dealurile Clujului. De ce ii spune asa , de-a lui placinta, nici mama nu stie prea bine, ca e vorba de radacina materna. 

...Cursa am luat-o pe o strada din Gherla, o cursa ce pufaia si hodorogea, imprastiind praful , arata ca un balaur ce scuipa fum. Am coborat la capat, acolo unde si intoarce si isi trage sufletul pana a doua zi, in curtea cooperativei. 'Tulai tu Cornelie, de cand nu te-am vazut! Ioi ce mari au crescut copii! Ai mai vinit pe-acasa?" 
Bunica statea peste drum, treceam parleazul unui paraias si pe carare urcam spre casa. 
Casa cu prispa , mica. Pamant batatorit pe jos, lampa cu gaz, feresti mici. Vai ce bine era desculta sa umblu! Dar de fiecare data imi ramaneau ochii lipiti de fotografiile din care zambeau chipurile neamului nost` a lui Placinta. Mi le descifra mama, ramanand si ea pierduta in amintiri de multe ori. Avea bunica si o sura, poiata era goala demult. Dar bine mai dormeam in podul cu fan!
Gradina era mare, urca pe deal, pana sus, spre cimitir. Era un mar fainos, maaareee! si batran. Dar bune mere facea, erau coapte pe vremea asta. Si strugurei avea bunica, si agrise. Ma minunam de ele, pt ca nu vazusem in alta parte. 
Eeee...dar chiar in fata casei era un pomnitzar mare, ce facea pomnitze negre. Bune erau si ele. Odata m-am agatat de o creaca si ma dadeam huta-huta. Pock! Nici sa clipesc nu am  timp , ca eram gramada jos, cu curu-n pomnitele cele negre si cu poalele rochitei in cap. O ras bunica de mine, ca doar ma avertizase. Am ramas pictata cateva zile, ca material bun era in poamele alea mici si dulci.
 Bunica! Maria Pop. O mana de femeie, ce nu statea o clipa locului. Ba in casa, ba in curte, ba la fantana dupa apa, ba in gradina dupa ceapa...Nu imi aduc aminte sa o fi vazut stand , facand nimic!
 De neuitat pt mine ramane magiunul de prune pe care il facea bunica. Un pic afumat, tot dadeam tarcoale pe langa oala cu magiun si mai infigeam cate un deget pana la cot , asa pe neve. 
 Bunicul a murit demult, avea mama vreo 16 ani. Tetanos! Ne zambea doar dintr-o poza, nu stiu de ce mi se parea ca se bucura ca suntem acolo, ochii lui imi pareau ca ma urmaresc cu drag. 
O puneam pe mama sa ne povesteasca despre el...
  Satul e mic, ca de aceea se si numeste Diviciorii Mici. Ca cei mari sunt un pic mai la vale. Urcam dalma prin gradina bunicii si vedeam satul. Imi placea acolo sus, printre merii si prunii din gradina, urmaream fuioarele de fum . 
Ulita satului! Asta era ceva de neuitat! Se aude vuiet mare, praful alerga speriat , linistea se sparte in bucati: ma trezesc cu cardul de gaste in cap! Eram de vreo 7 ani...m-o dat de-a dura, am pupat tarana! Gagaieli, tipete, falfait de aripi, avioane inamice la orizont! Cei din sat stiau regula, noi astia de la oras am crezut ca suntem stapanii. 
 Dar seara era minunea cea mare! Venea cireada de pe imas! Dar oare ce vaci or fi astea???Negre , cu coarne mari si intoarse, era plina ulita. "Fugi ca vin ghibolii" striga matusa, care deschidea poarta larg, ca sa intre ghibolita. Daca nu era deschisa , merea mai departe! Atunci am vazut eu cum e "sa te uiti ca boul la poarta noua"...adica aia inchisa. Ghibolii! Mare minune, vaci vazusem eu multe, dar bivoli nu! Eu eram ca neghinita pe langa ei. 
Doamne bun era laptele de ghibolita! Facea matusa un balmosh cum nu am mai mancat nicaieri. Imaginea matusii trebaluind in bucataria mica de vara, adulmecam mai ceva ca un caine nemancat de trei zile, nu o voi uita niciodata. Si nici ghibolii imensi ce calcau leganandu-se pe drum ce stiau fiecare unde le e poiata.
 Paraul era alta poveste. Aici stapane erau ratele. Nu era piatra pe piatra de ciocurile lor. Nu stiu ce or fi cautat ca pestii erau plecati in concediu. Ceva oracaieli se mai auzeau...Bunica nu avea podet, dar era la Aurica in poarta unul. Calaream balustrada aia, mai ceva ca Nadia la barna. Pana am cazut cu curu-n parau , printre gasca de rate ce m-au primit razand  macait.  
 Nu am uitat nici parul din curtea bisericii, cu pere mici, moi si parfumate ce se coceau in mijlocul verii. 
Duminica iar era ulita plina, de oamenii ce mergeau la biserica.
 Bunica nu mai este demult, s-a mutat acolo sus! Casa la fel, e doar in amintirea mea si in cateva poze facute inainte de a cadea in genunchi obosita de atata singuratate. Nici marul nu mai este...
Doar neamul lui "Placinta" merge mai departe prin mine, prin cei ce nu au uitat ca au acolo radacini!
  Multe amintiri au ramas acolo, in satucul mic...amintiri ce inca alearga pe ulita cu cardul de gaste sau se leagana cu umbra ghibolilor...