Nu e nimeni pe strada ...ochii tristi sa mi vada...
Parca asa era melodia...Si merg pe strada eu si cu mine. Ganduri si ganduri...Hmmm...la ce ma gandesc oare? La universul asta imens? La toate durerile lumii? E noapte, bezna e franta pe ici pe colo de felinarele bietilor lampagii ,merg spre statia de autobuz. Eu cu mine. Si sirul frant al gandurilor e imprastiat de tipatele unor eleve. Se sparge noaptea in mii de bucatele. Ma uit ce o fi...de ce tipa...sa realizez ca e de fapt un fel de comunicare mai evoluat (transmis pe unde inatleeee...sa ne tiuie urechile), incerc sa fac abstractie de zgomotul inutil. Privesc cerul. Acolo spanzura jumatatea unei luni palide, pe care o umbreste umbra unor nori fugari. Imi intorc iar privirea caci alaturi aud vorbe rastite si vad ...o imbranceala pe ...bani. Seful restaurantului pe langa care treceam a iesit cu nota de plata si cerea unui tip ametit sa plateasca. Zambete si ceva ca va plati maine...ha...ha...si un altul ce baiguia naiba stie ce.
Si ..la ce ma gandeam? Ca ma simt atat de singura(in galagia si imbulzeala aia ...ha ...ha singura...)ca as vrea sa fiu acasa, sa fie mama tanara , eu copil si tata...sa ma injure de cate ceva. Mi-e dor de el, un dor fizic. Ce ma loveste in plex si ma lasa fara aer.
Viata , viata...cata nevoie avem uneori sa fim noi cu noi. Sa plangem, sa radem, LIBERI .
Offfff,ai mare dreptate ,simtim nevoia sa fim doar noi cu noi ,sa ne revizuim viata ,amintirile,durerile,ce n-as da sa fiu iaras macar la 20 de ani,offfffff,of.
RăspundețiȘtergere