Acolo unde ne sunt radacinile...

....Ploua cu tunete, toarna cerul galeti de apa in rafale...e noapte neagra ca pacura, doar bicele fulgerelor crapa noaptea in doua pentru cateva momente... Parca bate cineva la usa! Deschide bunica usa si vede mogaldete siroind de apa ce rugau cu glasuri stinse sa ii lase sa sa se aciuieze de ploaie pe undeva, sub o streasina sau in sura. 

S-a oprit ploaia, o ceata groasa , laptoasa sta aninata pe dealuri. Bunicul ia lompasul si a plecat inghitit de ceata sa caute alti rataciti prin gredini,  sa ii aduca in casa, sa le arate apoi dimineata drumul...

...Asa se porneau atunci oamenii , pe jos , cu ceva merinde in straita, taiau vai si dealuri , manati de credinta strabuna, spre sfanta manastire Nicula. Dar ploile si ceata ii faceau sa rataceasca cararea...si nu odata au iesit divicenii cu lompasele sa caute si sa aduca oamenii in casele lor, oamenii din satile vecine, cunoscuti sau nu, erau toti de-un neam si o credinta!

Credinta mare exista atunci, bunica nu se abatea de la posturi, iar bunicul! ...povestea cum vedea dracii alergand cu picioarele la spinare ca se auzeau cocosii cantand si se crapa de ziua. Doamne cum o pocnit unul urland , ca intarziase pe coclauri cautand suflete pustii si fara credinta! Mergeau cu noaptea in cap la cosit pe tarina barbatii satului. Muncea si bunicul cat era ziua de lunga, doar seara il vedeau in curte. Si iubea copii...mama avea mai mare drag de el, ca le lua apararea in fata bunicii, ce zicea ca i-or mancat urechile toata ziua cu traznaile lor.

Bunica! stia sa descante. Furase descantul de la strabunica cred. Mama s-a rugat sa o invete si pe ea, pentru ca nu intelegea ce zice cand descanta, dar bunica i-a zis ca doar furat va fi de folos. Si bunica a fost ultima ce descanta de ochi si deochi...

Noua copii a nascut bunica, doua fete au murit de mici...Dochita si am uitat cum i-au pus nume celeilalte. Sapte au crescut in batatura.

-Cornelie, meri de ada lemne!

- Nu ma duc , du-te tu! raspundea mama lui Loghin.

...plangea mama prin curte cu sughituri:Loghin ii luase papusa facuta din carpe  si ii taia manurile, apoi picioarele...

- Lasa ma papusa fetelor, ce ai cu ea,striga bunica satula de urletele lor.

- Pai daca n-o vrut sa care lemne!...

...jucarei aveau! minge din carpe, papusi la fel...dulciuri si bunatati :zaharul candel sau cuburi. Ioi ce bataie o halit mama ca Anica a mancat tat cate un pic zaharul pentru prajituri!

...Multe povesti s-au scris acolo, in curtea casei bunicilor Gavrila si Maria! Eu imi aduc aminte cateva, povestite de mama. Povesti de viata traita greu, in era in care toti aveau de toate si nimic, ca au trudit  pe mosia grofilor unguri, ori pe mosia marelui colhoz C.A.P. In curtea ce a ramas vaduvita prea devreme de bunicul, pe care noi nepotii nu il stim decat din amintirea parintilor nostri...

Plecau din sat cand inca erau copii sa lucre pe undeva la oras, baietii pe santierele ce construiau socialismul, fetele servitoare prin casele altora .Nu s-au rusinat de munca, nu s-au rusinat cu locul de unde au plecat. Au invatat apoi la seral prin scoli meserii, s-au casatorit si imprastiat prin toata tara. A ramas bunica singura, sa tina lampa neamului aprinsa la geam. Rar ii calcau copii pragul, nu stiu daca au reusit sa mai fie toti impreuna in jurul mesei, sa puna bunica ratota si castraveti murati, mamaliga rece cu lapte sau cu silvoi. 

...Deschid usa salonului de spital, unde cu greu am intrat ca nu era zi de vizita, o caut pe bunica cu privirea prin salon...cred ca am gresit imi zic si ies...dar ma intorc din drum pentru ca doi ochi mari caprui ma chemau, bunica imi vorbea cu ochii! Era mica , pierduta in patul acela, firava si slabita. Am stat cu ea cateva minute, i-am mangaiat mana imbatranita prea devreme de munci grele, si obrajii trasi. Si am plecat! Pe drumul meu...Ultima noastra intalnire si atingere fugara! Sufletul meu poarta in el privirea aceea ultima. Mereu!

Acum mergem in satul dintre dealuri sa le onoram amintirea, de Luminatie le curatam mormintele si le pomenim numele. Mama sta si se roaga in locul bunicii in biserica micuta. 

    Mergem de Rusalii , fii si nepotii satului, sa umplem iar ulita de rasete si voie buna. Ne canta Ghita cu vioara si Mihai cu acordeonul, se joaca , canta , se sta de povesti, imbracati frumos in ii si camesi .

    Asa ca povestea merge mai departe...si va fi randul stranepotilor sa tina lampa aprinsa in feresti.

Acolo, unde ne sunt radacinile...Ma suii in dealu` Clujului...

-Tu Mihaela, cine o fost la voi ?

- Ecale di` pa vale o fost. Si uite asa canta:"asta-i melodia..."

-Da tu stii sa colinzi Mihaela?

- Colindita pa butuc , da colacu` sa ma duc!....canta Mihaela noastra in cursa ce ne ducea din Diviciori la Gherla intr-o iarna. Plina cursa. Oameni multi.Odata se aude un bubuit mare si o limba de foc iese dintre scaunele din spate. Un fum negru si greu a umplut cursa. 

-Ioi, tulai Doamne! O luat cursa foc!!! 

Oamenii se ridicau gramada, se impingeau, urlau...dar usa din spate era blocata! Nu se putea cobora pe acolo. Si mai mare imbulzeala si strigate. O aud pe Tenzi...-Lasati-ma sa trec , sa cobor , ca moare copila in bratele mele inecata de fum! 

Silvia era mica infasurata in plapumioara alba, doar botezata de cateva zile...Atunci am vazut cum reactioneaza instinctul de supravietuire! Cum nu tii cont de nimeni si nimic. Dar se pare ca ingerii erau cu noi, cursa nu a luat foc, am putut cobora cu totii fara alte incidente, decat o tuse zdravana. Eram langa Rosia!

Cum sanse sa vina alta cursa sa ne ia nu erau, am luat-o pe jos spre Gherla. Noroc cu Mihaela care ne canta si ne veselea, ca am uitat de frig, de cizmele pline de omat si oboseala. Faceam cu randul sa o ducem pe Silviuca, care fata cuminte, a dormit fericita si leganata pana in Fizesu Gherlei.

...Si uite ca amintirile mele se impletesc si cu copacii uriasi din parcul Gherlei. Cat am colindat aleile, tocit bancile, speriat pasarile cu rasetele si jocurile noastre! Frumoasa gasca era si acolo, sefe erau Mani si Geti! Dar ce ne-o trecut noua prin cap? Tot vine incheierea anului, de ce sa nu merem si sa facem revelionul acolo, cu divecenii , ca tot plange  scoala de dorul elevilor? Asa ca sus ancora si directia Diviciorii Mici!

 Eram tinere si nelinistite... 

Mancare o adus fiecare cate ceva, de beut era ceva prin sticle. Muzica era la casetofonul cu baterii, lanterne aveam si brichete sa facem un pic de lumina. Si mai ales aveam bucuria tineretii. 

O inceput sa se adune tinerii, rasete, bancuri, hihoteli , muzica si dans ! Am invatat si eu waltul! Ca restul erau batzaieli la libera alegere. Dar asa...o tara dupa miezul noptii vine Romeo si zice ca s-o gatat beutura. No ce facem, ca inca aveam energie pt chermeza? -Hai sa merem la badea cutare, ca stiu io ca are tuica , da de ne da vreun kil. -Ioi ce idee geniala! Hai! zice Mani . 

...Eeee, dar badea era in Divicerii Mari! Ei si? Cei patru muschetari erau fara frica. Romeo, Mani, Geti si io! Scartaia omatul sub pasii nostri, era senin , luna plina, am speriat toti huhurezii cu vorba si rasetele noastre. Apoi badea cand ne aude la poarta o zis ca o dat tatarii! Sa scape de noi , ne-o dat o sticla cu ceva tuica de cartofi oare sa fi fost? Am gustat-o ca doar nu plecat noi cu orice...

Ajungem inapoi cu trofeul si continuam. 

- Tu , hai sa vezi ca o vinit trufandale! Da tu, o venit ceva prospaturi,adevarate trufandale! ma trage Mani de mana sa verificam "marfa". Doi baieti mai tinerei(vai da babe eram si noi la 18-20 de ani!) ...

...Luam sticla de tuica si o facem posta. Ne tineam dupa gat si incepem sa cantam: "- ma suii in dealul Clujului...(sa vii sa vezi)- pai uite-asa de p...a calului ...(sa vii sa vezi)...-tra ..la ..la ..la...noroc ca nu erau cei de la cantarea Romaniei pe acolo, ca ne luau cu arcanul.

  Se zbiciuia spre ziua... o luam care pe unde  spre case. Inca ne tineam de gat si lalaiam fericiti. 

 Scoala unde rasunau cantarile, unde se impleteau vocile si trupurile noastre in dans, e pustie...avea peretii crapati...Dar poate vor mai fi tineri ca noi care sa se adune acolo...

   

Nu, nu ne-au trebuit toalete alese, caviar pe tartine si whiskey cu gheata sau alte delicatese cu fitze. Nici formatie de 5 stele si ospatari la patru ace. Dar sunt sigura ca am trecut in anul nou fericiti, plini de incredere si mai ales multumiti de toate si de tot. 

    Mani, ne-am regasit dupa 30 de ani...mi-a fost dor de tine, de aleile din parc unde au ramas amintirea pasilor nostri, dar mai ales de trufandale si de... dealul Clujului. 

 

Acolo, unde ne sunt radacinile...alte povestiri din sat.

 -Bunica, uite furtunica! Uite ! 

-Ce e mai copile? 

-Furtunica! ....

   ...Si "furtunica" i-a ramas porecla fratelui meu, ce poarta numele bunicului Gavrila. Sa fii avut vreo 3 ani, cand alerga descult prin curte dupa furtunici. Tare s-o speriat bunica cand s-o intepat intr-un spin de prun si s-o umflat piciorul lui Gabi. O trimis-o pe mama urgent la spital sa nu vie pana nu ii face injectia(anti tetanos). 

   ...Dar zilele erau calme, frumoase, cu miros de cicoare , mere date in parg si renumitele pomnitze negre.

-Vrem sa dormim in podul cu fan bunica!

- Ma, copii , dar o sa ploua la noapte si o fie furtuna. 

Noi  nimic. Asa ca am adormit ca in sanul lui Avram in pod. Stele sclipeau...Dar, Doamne ce m-o fugarit dihorul pe sub grinzi! Alergam de-a busilea, tipam , dadeam din cele membre  ca disperata! `Buuummm...buuummm! Si un zbici de lumina ma orbeste. M-am trezit din vis, in mijlocul furtunii.(Pai vorbise vecina cu bunica ca i-o mancat dihorul trei gaini si eu cum nu vazusem asa dihanie...am avut parte de el intr-un cosmar.) Saraca bunica, a venit pe furtuna aia cu lompasul, o urcat scara , sa ne duca in casa, ca eram intepeniti de frica de dihori si alte aratari. Turna cu galeata, fulgera si tuna....

 ....Imi placea cand mergeam cu mama peste deal, la matusa Ana in Sinicolau parca. Campul plin de flori multicolore, de parfumuri in  adieri usoare , nu ma saturam sa merg pe coclauri. Ne dadea matusa lapte rece si bun. O vad si acum cum ne iesea inainte...si cum statea in poarta pana nu ne mai zarea plecand...

   Intr-o zi ma striga bunica daca vreau sa merg cu ea la camp. Diviciorii era colectivizat, marele colhoz. Toti aveau de toate si nimic. Ia bunica carutul si mergem incet spre tarla. No, dar nu prea era cucuruz ala.

 -E tiutun , zice bunica. Azi taiem la tiutun. Asa ca  mi-a aratat cum si ce frunze de tutun sa tau, pe care le puneam in carut .  A fost singurul loc unde am vazut plantatie de tutun si prima si ultima data cand am fost la taiat. Apoi acasa am insirat frunzele de tutun pe ata, am legat-o sub streasina la uscat. Aveam mainile galbene, miroseau a tigari puturoase. Frumos stateau spanzurate tigarile sub streasina, fashaiau in bataia vantului, spuneau povesti fumate demult...

  

Dar aveam si verisori in sat. Merg cu mama intr-o zi de vara frumoasa si albastra la matusa. 

-Tenzi , ia-o si pe Genica cu tine, zice mama. La cules de fragi.

- N-o iau matusa, daca se canta?

 O fata subtirica (lasa ca si eu eram biscuite in dunga) frumoasa, cu doua cozi lungi si roscate, se uita la mine. Si nu am apucat sa ii zic ca nu o sa cant daca nu vrea, o sa stau muta, dar...o disparut cu ceata de fete, la cules ! Eu am ramas uitandu-ma la borcanul gol...

Asa imi amintesc eu prima intalnire cu Tenzi. Eram copil, vreo 6 ani sa fi avut...Si acum o vad, si mai ales ii aud glasul ...suparata ca trebuie sa ia un copil ce "canta" cu ea, o domnisoara in toata regula. Nu m-am cantant...doar intristat, imi placea Tenzi. 

Am putine poze din vremea copilariei de acolo, din sat, cu lumea lui de atunci. Nu mergeam prea des la bunica si nu stateam mai mult de o saptamana. Dar pt mine totul era altfel acolo. O lume plina de mister. De tiutun, de ghiboli, dihori, strugurasi si agrise, de magiun , lampa cu gaz atarnata de tavan, pamantul galben si racoros, si mai ales dealurile cu flori. Puteai spune ca e locul unde si timpul sta in loc.

  ...trec anii! Merg cu tata la bunica pentru cateva zile. Ma cheama Romeo la ei. -Hai tu sa vezi ca avem telefon! E na! Nu erau nici la oras dar acolo! 

- Nu te mint tu,  hai sa vezi no! 

Acum era si tata curios. Mergem amandoi si...si...era telefon! Unul smecher, co-inventie cu vecinul de peste strada, Danut. Telefonul fara fir! Ce G. Bell ! Asta inventie! Dar nu apuc sa scot doua cuvinte ca trece tata la receptor. Amu s-o pus pe barfa cu vecina! Am zis ca ii taxam pe impulsuri daca nu ne da brevetul si aparatul. Asta da viata palpitanta, cu nascociri de inventii si jucarei.

 Aventuri cu Mei !!!! La furat de pepini  sus pe deal. Am mers o gasca, ca sa avem curaj. Am tinut sfat si pregatit tactica de atac. 

- Ma, tu te duci si il tii pe badea X de vorba ma! Vezi ca sta pe uneva pe langa pruni . Apoi io ma duc asa...prin invaluire si atac pepinii pe partea cealalata. Ba vezi sa nu se prinda ca de ne fugare si ne trage vreo doua ciomegi pe carca...

Asa si facut. Noi , astialalti steam in cort mai la vale printre tufe , sa nu ne vada badea paznicu`. Si ce ne mai vrajea Virgil acolo! pe fete de! O ramas si el paznicul...nostru! Dar o venit trupa de soc de la furat. Si tare vorbeau toti odata. Pana la urma am priceput ca badea de paznic s-o cam prins ca e dus cu presu` si o luat bota la hoti.Care apucasera sa zvarle doi pepini peste gard si sa ii durige la vale. Mandru o vinit ei cu pepenii. Pe care i-am zdrobit ca doar brisca nu aveam. Nu mai conta ca nu erau copti. Ne-am bagat botul in ei si haleam la miezul galbui...Asa pepini nu mai mananc eu curand. Pepeni durigati si hohotiti de ras, bancuiti si plini de povestile eroice ale celor de i-au adus.

  ...Dar am fost si iarna acolo. La noi in Mangalia nu prea statea zapada sa o descantam, dar era bugat omatul pe ulita din Diviciori. 

Sa fi avut vreo 17 ani...Am ajuns cu tata pe inserat in sat. Omatu`i mare, bucuria sufletului meu. Bunica ne primeste cu drag, dar nu apucam sa stam prea mult in casa. Tata aude ca tetea in plecat la cazan ca se fierbe ceva tuica si s-o dus sa dea calificativul , eu am dat de Romeo care voia sa imi arate ceva fain. O luam pe ulita turuind veseli, ca doar trecuse ceva vreme de cand nu ne-am vazut, eram noi si inca vreo doi baieti. Iesim din sat, apoi urcam un pic la...grajduri! No ni unde ma duce! 

Dar acolo ce vad! un manzut fatat de vreo doua zile! Am stat de povesti cu caii, cu manzul si cu paznicul, apoi spre casa. 

- Une-ai fost ? Ca te-o catat ticato` . Bunica era la portita , se pornise dupa mine sa ma caute. 

- Dar unde e tata? intreb eu.

- Apoi l-am incuiat in casa , ca voia sa merga dupa tine, dar stiu io ca la cazan se ducea iara sa mai guste tuica! Ii deja ametit de miros...

 Tata, incuiat in casa de bunica! Cand se fierbe tuica! minune mare. 

Apoi sper sa o fi iertat tata pe bunica, ca mie imi zicea ca nu mai mere in diviceri ca il incuie bunica in casa.

 ...in iarna aia am vazut cum mergeau cu irozii! Am fost si eu la colindat cu ei, cu prezenta doar, ca nu stiam colinzi. Am zis ca trebuie sa fac un revelion acolo, ca prea fain este.

  Frumoase obiceiuri. Frumosi oameni, ce te pofteau in casa si la masa, de ne trebuiau trei craciunuri sa ii putem colinda pe toti , ca nu te lasau sa mai pleci. Interesant, dar eu  vad aevea acele scene, acei oameni , desi nu stiu cum ii cheama pe multi dintre ei. Si unii au pornit pe drumul fulgilor de nea, colindand acum cu ingerii.

 

 

  

   

Acolo, unde ne sunt radacinile...

Caldura verii anului 2020 m-a prins departe de tara, strecurandu-ma printre oameni mascati si distanti. As fi vrut sa fiu acasa, in tara "minunilor", dar unde nu ma indeamna prea multi sa ma intorc acum, cand urla anarhia peste tot.M-a prins anul sobolanului aici, ca sobolani am devenit toti ascunzandu-ne fetele , ferindu-ne unii de altii, trecem distantati"social"la 2 m... 
  Trezirea spirituala citesc, inceputul erei negre, sfarsitul normalului, acapararea lumii de guvernul mondial! Deci eu zic ca e inceputul sfarsitului! 

 Dar mai citesc si despre intoarcerea la radacini. Acolo unde a inceput totul! Adica viata fiecaruia. Radacinile ne cheama in vremuri pline de ceata. Cei care le mai avem si nu le-am vandut pe creitari prin targuri prafuite.

...Neamul meu! Neamul lui" Placinta" are radacinile intr-un sat mic, pierdut printe dealurile Clujului. De ce ii spune asa , de-a lui placinta, nici mama nu stie prea bine, ca e vorba de radacina materna. 

...Cursa am luat-o pe o strada din Gherla, o cursa ce pufaia si hodorogea, imprastiind praful , arata ca un balaur ce scuipa fum. Am coborat la capat, acolo unde si intoarce si isi trage sufletul pana a doua zi, in curtea cooperativei. 'Tulai tu Cornelie, de cand nu te-am vazut! Ioi ce mari au crescut copii! Ai mai vinit pe-acasa?" 
Bunica statea peste drum, treceam parleazul unui paraias si pe carare urcam spre casa. 
Casa cu prispa , mica. Pamant batatorit pe jos, lampa cu gaz, feresti mici. Vai ce bine era desculta sa umblu! Dar de fiecare data imi ramaneau ochii lipiti de fotografiile din care zambeau chipurile neamului nost` a lui Placinta. Mi le descifra mama, ramanand si ea pierduta in amintiri de multe ori. Avea bunica si o sura, poiata era goala demult. Dar bine mai dormeam in podul cu fan!
Gradina era mare, urca pe deal, pana sus, spre cimitir. Era un mar fainos, maaareee! si batran. Dar bune mere facea, erau coapte pe vremea asta. Si strugurei avea bunica, si agrise. Ma minunam de ele, pt ca nu vazusem in alta parte. 
Eeee...dar chiar in fata casei era un pomnitzar mare, ce facea pomnitze negre. Bune erau si ele. Odata m-am agatat de o creaca si ma dadeam huta-huta. Pock! Nici sa clipesc nu am  timp , ca eram gramada jos, cu curu-n pomnitele cele negre si cu poalele rochitei in cap. O ras bunica de mine, ca doar ma avertizase. Am ramas pictata cateva zile, ca material bun era in poamele alea mici si dulci.
 Bunica! Maria Pop. O mana de femeie, ce nu statea o clipa locului. Ba in casa, ba in curte, ba la fantana dupa apa, ba in gradina dupa ceapa...Nu imi aduc aminte sa o fi vazut stand , facand nimic!
 De neuitat pt mine ramane magiunul de prune pe care il facea bunica. Un pic afumat, tot dadeam tarcoale pe langa oala cu magiun si mai infigeam cate un deget pana la cot , asa pe neve. 
 Bunicul a murit demult, avea mama vreo 16 ani. Tetanos! Ne zambea doar dintr-o poza, nu stiu de ce mi se parea ca se bucura ca suntem acolo, ochii lui imi pareau ca ma urmaresc cu drag. 
O puneam pe mama sa ne povesteasca despre el...
  Satul e mic, ca de aceea se si numeste Diviciorii Mici. Ca cei mari sunt un pic mai la vale. Urcam dalma prin gradina bunicii si vedeam satul. Imi placea acolo sus, printre merii si prunii din gradina, urmaream fuioarele de fum . 
Ulita satului! Asta era ceva de neuitat! Se aude vuiet mare, praful alerga speriat , linistea se sparte in bucati: ma trezesc cu cardul de gaste in cap! Eram de vreo 7 ani...m-o dat de-a dura, am pupat tarana! Gagaieli, tipete, falfait de aripi, avioane inamice la orizont! Cei din sat stiau regula, noi astia de la oras am crezut ca suntem stapanii. 
 Dar seara era minunea cea mare! Venea cireada de pe imas! Dar oare ce vaci or fi astea???Negre , cu coarne mari si intoarse, era plina ulita. "Fugi ca vin ghibolii" striga matusa, care deschidea poarta larg, ca sa intre ghibolita. Daca nu era deschisa , merea mai departe! Atunci am vazut eu cum e "sa te uiti ca boul la poarta noua"...adica aia inchisa. Ghibolii! Mare minune, vaci vazusem eu multe, dar bivoli nu! Eu eram ca neghinita pe langa ei. 
Doamne bun era laptele de ghibolita! Facea matusa un balmosh cum nu am mai mancat nicaieri. Imaginea matusii trebaluind in bucataria mica de vara, adulmecam mai ceva ca un caine nemancat de trei zile, nu o voi uita niciodata. Si nici ghibolii imensi ce calcau leganandu-se pe drum ce stiau fiecare unde le e poiata.
 Paraul era alta poveste. Aici stapane erau ratele. Nu era piatra pe piatra de ciocurile lor. Nu stiu ce or fi cautat ca pestii erau plecati in concediu. Ceva oracaieli se mai auzeau...Bunica nu avea podet, dar era la Aurica in poarta unul. Calaream balustrada aia, mai ceva ca Nadia la barna. Pana am cazut cu curu-n parau , printre gasca de rate ce m-au primit razand  macait.  
 Nu am uitat nici parul din curtea bisericii, cu pere mici, moi si parfumate ce se coceau in mijlocul verii. 
Duminica iar era ulita plina, de oamenii ce mergeau la biserica.
 Bunica nu mai este demult, s-a mutat acolo sus! Casa la fel, e doar in amintirea mea si in cateva poze facute inainte de a cadea in genunchi obosita de atata singuratate. Nici marul nu mai este...
Doar neamul lui "Placinta" merge mai departe prin mine, prin cei ce nu au uitat ca au acolo radacini!
  Multe amintiri au ramas acolo, in satucul mic...amintiri ce inca alearga pe ulita cu cardul de gaste sau se leagana cu umbra ghibolilor...

Macii copilariei mele...

 A postat cineva o poza cu maci si albastrele...Si mi-am adus aminte de macii mei! 
  
   ....Un oras mic, undeva pe malul Streiului, un oras muncitoresc, construit peste noapte in jurul unicei cocserii din tara. Calanul Nou, ca cel vechi era de fapt un sat. Baraci pline cu tineri entuziasti, familii incropite din intalnirile celor ce construiau voiniceste socialismul, copii ce alergau desculti prin noroaiele ulitei , alergati de cardul de gaste...miros de tigai incinse si muzica ...
Acolo eram si eu pe acea ulita, pe care am schimbat-o apoi cu soseaua asfaltata, acolo, in acel oras nou. Garsoniera, apoi apartament, undeva la etajul 4 din cele patru blocuri aparute. 
Era ultimul bloc, pe strada Bradului...apoi cat vedeam cu ochii , un lan de grau! Frumos arata, spicele galbene se unduiau in bataia vantului, erau mai inalte ca mine. Cum nu prea aveam locuri de joaca , sau nu erau pt o fata curioasa , neastamparata si energetica, exploram imprejurimile. Lanul de grau , arata super, mai ales cand infloreau macii si albastrelele!  Wow! 
...am luat o amica si hai la cules maci! Doamne cum inotam printre spice sa culeg cel mai mare si frumos mac, cele mai albastre albastrele! Si ce fericita eram sa vad ca buchetul meu era mai frumos si mai mare ca al ei! Iesim din lan fluturand "prada" si...si...aratam mai ceva ca cenusareasa! Eram neagra toata! Rochita mea de care eram mandra tare, arata ca obiala lui mosu` cand venea de la coasa prin noroaie, pielea era ca fundul ceaunului de fiert napii la porci! Dar eu eram fericita!!! I-am dus mamei buchetul. Saraca mama! A incremenit de mirare! E de buna zic eu in gand...oglinda m-a adus la realitate! Si misterul dezlegat, am "cules" cat taciune de grau am putut alergand printre spice. 
....au trecut anii...am mai cules maci si albastrele, dar parca nu sunt ca cei din lanul copilariei mele!

Printre stele...

Ma uit la cerul infinit, la acel univers ce sclipeste instelat seara cand e senin. Astrele ce ma cheama misterios, ma striga , ma invaluie in lumina lor palpaitoare. Imi aduc aminte de bunica, o strigam:- "tu bunica, hai afara sa ne uitam la stele!"
Si venea bunica, imi arata Calea Lactee, si imi spunea:-" uite luna, uite carul , uite putza mea a paru`"...o poveste adevarata se pare, a unui copilas ce privea ca mine stelele, dar care se exprima mai terestru. Si care a ramas legenda prin aceasta expresie.
Frumos se vad stelele, misterioase aparatii nocturne insirate linie sau imbarligate in constelatii , stau cuminti de cand e lumea, adica universul. Cuminti zic eu, dar toate ascund povestile lor. 
Nu sunt astrolog,astronom, cititor in stele, astronaut, mai stiu eu ce minte luminata ce sa le citesc trecutul. Dar misterul lor exista si fiecare il constientizeaza in felul lui. 
...Am pierdut autobuzul, la Neptun, spre Mangalia. Stateam si priveam cerul. Deodata vad ceva extraordinar! Stele cazatoare se alergau pe cer, cadeau parca cu sutele, veneau spre mine! Am cascat ochii la ele, nu puteam sa clasific spectacolul nocturn in splendoarea lui, pe nici o scala numerica. Ce o fi fost? Cum de pot fi martor la un astfel de mister? Eu si cerul ce pica prin sute de lumini in fata mea! 
...De multe ori vedeam stele cazatoare, le urmaream traiectoria celesta. Ma fascinau. Intr-o seara, anul trecut, m-am urcat pe scara podului, priveam cerul instelat. Uite o stea cazatoare! gandesc eu. Dar nu! Nu cadea. Se misca pe o traiectorie orizontala , rapid. S-a oprit, a luat-o iar la dreapta. Parca desena figuri geometrice pe cer. Hmmm!!! Iluzie optica!? Asa as fi zic, dar acelasi spectacol si exact in acelasi loc , l-am vazut si a doua noapte. Wow! 
...Si uite ca poti vedea fizic ceva(cu ochii adica) si poti interpreta ce vezi. OZN! zic eu. Na , ca sunt martora existentei lor. Acum desigur variante sunt. Avion nu avea cum sa fie, traiectoria nu era liniara, si avea viteza f mare, dar puteau fi acele misterioase aparate construite dupa machetele ozn-urilor de catre fiintele umane, ce inca nu vor sa recunoasca public ca au acces la tehnologii extraterestre avansate. Si daca ar recunoaste, cati ar crede?
Inca nu pot multi pricepe ca nu suntem singuri in univers. Ca sunt fiinte mult mai avansate tehnologic si nu doar, ce locuiesc acolo, pe acele astre ce noi le vrem pustii.
...Cartile etichetate SF, stiintifico-fantastice, nu sunt deloc asa. Este doar o eticheta pusa de minti limitate. Eu cred ca de fapt multi dintre acei scriitori au "vazut" realitatea descrisa in cartile lor. Un exemplu pt mine este Jules Verne. Calatoriile lui sunt ADEVARATE!  Descrierea minutioasa a submarinului, a rachetei, a centrului pamantului. Am simtit ca nu e doar imaginatia, de aceea am citit aproape toata colectia lui. Ma puneau pe ganduri acuratetea descrierii, desi traiam eu in era in care submarinul era realitate si se zburase la luna, pe vremea lui J.Verne nu existau fizic astfel de aparate.  Sa nu zic ca eu cred ca exista acele locuri populate din 
"centrul pamantului". 
...Nici cartile lui Isaac Asimov nu le-am ratat. Citit tot ce am gasit. Aici era alta abordare a sf-ului. Ce unii ca mine cred ca e realitate. 
...Dar cea mai mare bomba este filmul "Razboiul Stelelor". Nu voi uita niciodata seara in care am vazut prima data episodul 4! Eram cu mama si tata la ...discoteca in Siemens! Aveam 14 ani...Nu auzeam si nu vedeam nimic in jur. De atunci am vazut de zeci de ori toate episoadele, desi cele mai bune raman totusi primele, realizate fara computere. Si uite ca acest razboi al stelelor a existat cu adevarat. Alianta celesta, cu bunii si raii ce se luptau in univers. Cu jedi la care visam , au existat si exista. Revelatia a fost pe masura. De fapt confirmarea. Ca multe sunt reale. Pe care unii dintre noi le "simtim", atractia spre astfel de mistere ce ne atrag (in)constient fiind mare .
...Zburam printre stele, cu gandul, in vis, in serile in care privim nestematele ce sclipesc pe cer etern. Le putem atinge, le putem constientiza , apropia, iubi sau teme. Le putem canta in versuri sau pune pe note, misterele lor raman de-a pururi mistere pentru multi.

Natasha si submarinul!

 Azi primesc mesaj de la fratele meu pe messenger:-treci acasa!
-Cu ce ? zic eu, ca avioanele sunt lipsa!
- Cu submarinul! zice el...
  
Si uite cum mi-a adus aminte de Natasha si submarinul, o poveste reala(la mine nimic nu e inventat, am incercat sa scriu povesti nemuritoare si nu mi-a iesit). Eeee...
...Intr-o zi ma anunta echipa cu care mergeam de filmam pe coclaurile din tara diminetilor calme, ca de data asta vom merge la pescuit undeva in sud-estul tarii. (Un an intreg am fost saptamanal "reporter" cu patalma la KBS, aveam coltul meu"Experientele lui Geni".) Asa ca , am pornit cu noaptea in cap spre destinatie. Frumos acolo, tarm de mare , paduri de pini, vedeam si rasaritul si apusul in aceeasi zi. Dar nu eram acolo in vacanta, asa ca la treaba!
   Dupa toate introducerile de rigoare, filmat inceputul episodului, urcam in barca si...vant in pupa! Vant era, cam tarisor zic eu, salta barcuta noastra ca o coaja de nuca in ligeanul cu apa. Am facut instructajul, imbracat echipamentul de corvoada  si la treaba! Arunc ochii roata, apa cat cuprinde! Are balta peste zic eu . Aruncam firele , cu momeli in ele , fire lungi, interminabile.
Oops! am uitat sa zic ca noi nu pescuiam orice, ci anghile de mare! Serpi ce mai, doar ca din aia ce sfaraie delicios pe gratar ,unsi cu fel de fel de sosuri si mirodenii. 
  Si pe cand sa trageam de "unditele noastre" vad un ditai mastodontul de vapor ca ne trece pe sub nas, de era sa fac infarct. Am zis ca ma va pescui si pe mine careva , relicva, ca tare se clatina cojita noastra de nuca si era ba in aer, ba sub valuri. O trecut vaporul , a mai tras si o sirena de ne tiuiau urechile...
Si incepem sa tragem firul ala ! Ioi !!!! Spanzurau anghilele de cate un carlig, se zbenguiau saracele, da de scapa de osanda. Io, viteaza mare , alerg si iau in brate pe cea mai mare creatura si strig : asta e a mea! 
 Dar nu apuc sa imi trambitez victoria de campion, ca nenea pescarul (ala sef) imi da branci, ia creatura de coada si zbarrrr!!! in mare cu ea!  Am facut un bot, stateam sa plang nu alta, incercand sa ma ridic dintre funii si geamanduri. 
- E sarpe de mare!!! Unul dintre cei mai otravitori! Te-a muscat? intreaba el. 
 -H? Adica marea mea captura e sarpe de mare, (care inota cu sarg spre larg, scotand limba la mine)? E na! nu prea era deosebit de anghile , in ochii mei de pescar de duminica. Era sa imi cante cucu pe ultimul drum...
 ...Dar viata merge mai departe, am prins o gramada de anghile adevarate, pe care le-am pus bine la pastrare in fundul barcii.
   Apoi cand esti la pescuit in balta cea mare, marea de Est de data asta, te fura peisajul , te iau valurile , te incanta prada ce atarna in carlige... crezi ca toata balta e a ta. Si cum cantam noi balada fericirii in fa major, deodata se umfla balta! Si din mijloc de ape spumegande rasare...Nautilus! in carne si oase!!! Ditai submarinul, pe bune, nu din filmele cu spioni! Am ramas cu gura cascata, :O, my God! Ma frec la ochi, o fi ceva iluzie morgana! Nuuu!!!! Nautilus era acolo! Si are si grai! A inceput sa urle cu toate sirenele din dotare , sa ciripeasca la megafon intr-o limba pura coreeana: -Inapoi , ca ati trecut in apele teritoriale japoneze!!! 
 Wow!!! Asta da! Am ajuns in Japonia , umbland dupa anghile! Apoi cine mai era ca noi? Cu escorta pompoasa, submarin !!!!
  Am ajuns la mal, am incins gratarul si parpalit ceva anghile, udate cu bautura locala. Terminat filmatul, aparut la tv int-o zi de miercuri dimineata la 6. Live, cu mine in studio, comentand episodul pescuitului de anghile.
  Desigur ca povestea cu submarinul a ramas"classified" , asa ca intre spioni, nici un cuvantel pe micul ecran.

Asa ca, frate, cred ca trebuie sa ajung iar pe marea balta printre anghile, da de mai prind vreun Nautilus cu directia "Acasa".

  

Cui ii este frica de ?

 Cui  ii este frica de mine? 
Azi am avut un schimb de comentarii pe fb, referitoare la decizia de a purta sau nu masca. Eu consider ca dupa toata aceasta mascarada de stiri "halucinante" cu cifre de oameni ce mor DOAR de covrig si nimic altceva(au disparut brusc toate alte dureri si boli , toate fisele medicale dau acelasi egal=covrig la decese), deci cea mai mare pierdere a oamenilor este LIBERTATEA! 
Liber de a gandi, de a circula, de a iesi la soare, de a imbratisa o alta fiinta umana, de a simti iubirea, liber de a nu accepta stirile lor, manipularea lor, liber de a muri din dragoste de viata reala , nu impusa. Liber !
 Apoi se pare ca intr-adevar scopul lor este atins. Poate mai mult decat se asteptau ei. Toti urmeaza fara cartire comenzile lor: poarta masca, stai la 2 m (ce se pare ca nu sunt deajuns) , stai in casa, nu te asocia, aduna , in grupuri, nu merge la biserica, la nunti, la inmormantari, nu scrie nimic nicaieri despre ceea ce gandesti si este contrar planului lor, nu iesi decat sa cumperi strictul necesar, nu merge la munca, nu si nu si nu !!!!
Ei , cum eu am zis ca sa poarte masca cine vrea, sa lase la alegerea fiecaruia, un domnisor cu doctorate, m-a trimis sa stau in padure, sa nu "infectez" lumea cu virusul meu asimptomatic(stie el asa ca eu il am pe undeva si ii dau drumul de oftica si din ganduri criminale). Nu e rea ideea, mi se pare minunata si de preferat statului in cusca si cu botnita. Sa nu zic ca natura e mult mai inteleapta ca toate diplomele doctorantilor. Din pacate nu pot ajunge in padurea mea, nu am libertatea de a ajunge acolo.
Toata lumea e ferm convinsa ca TOTI suntem virusati, unii asa asimtomatici, doar testele alea extraordinar de "corecte" te pun in randul lumii , adica esti intact si negativ! Cuvantul pozitiv se va exclude din vocabulare. Teste ce ofera mult visata speranta ca vor mai trai "o viata". Oameni ce asteapta cu infrigurare miraculosul vaccin, ce ii vor face nemuritori. 
Da, nemuritori , pt ca frica si groaza mortii a pus laba pe cei mai multi, le-a ucis orice simtamant de compasiune, de iubire, de intelegere,de ratiune, le-a ucis sufletele. Oameni ce vor face orice pt cateva zile in plus de viata. Orice! 
Nu mai e nevoie de arme nucleare, de pusti si alte metode de intimidare, frica este deajuns. Si supunerea totala . Pt "miracolul"ce le va fi oferit daca asteapta cuminti , la 2 m unul de altul, in custi si cu botnite....

INCREDIBILA GRADINA A RAIULUI !

Ce stim  oare despre ea?  Incredibila sa fie oare? Toti am auzit de ea, am citit despre ea, am visat despre ea. Si totusi ramane incredibila, la propriu. Nu putem crede ca exista cu adevarat!

  Ce stim despre ea, gradina raiului? Ca atunci cand vom muri, dupa ce vom trece de marea judecata, si daca vom fi gasiti fara vina, sufletele noastre vor ajunge acolo, in minunata gradina a raiului, unde durere nu este, nici mahnire nu este. Asa am citit (cei care reusesc sa citeasca)in Biblie. Sau am auzit povesti despre ea. Si asa ...in gluma , se zice, ca e minunat acolo daca nimeni nu s-a intors! Trebuie sa le placa tare mult sufletelor ce au ajuns acolo.  Hmm...Pai nu au cum sa ajunga inca! Pt ca marea judecata nu s-a facut inca! Atunci , toate aceste energii ale sufletelor plecate din  aceasta lume fizica(adica vazuta si palpabila in care suntem vii pe pamant) unde se preumbla pana la judecata?
De la facerea lumii, primii umani au trait in ea, in gradina raiului. Si spera toti, sa ajunga tot acolo. Biblic vorbind.
   Ea exista , e reala, pt cei ce pot intelege ca nu doar lumea fizica exista. Pentru cei ce STIU ca nu doar ce se poate percepe cu cele cinci simturi , inseamna realitate. Cum toti stim ca vantul exista desi nu il vedem, ca iubirea exista fara sa o putem atinge cu mana, ca Creatorul este prezent pretutindeni si il putem auzi dar nu cu urechile...Pt cei ce SIMT adevarul !
  Traim intr-o lume perceputa tridimensional. Dar noi stim ca exista mai multe dimensiuni. Stim, dar nu vrem sa rationam. Toti spunem rugaciunea: "Tatal nostru carele esti in Ceruri" ...Vorbim la plural, mai multe ceruri, adica dimensiuni! Si totusi nu se vrea inteleasa lumea spiritual, sunt ingraditi ochii sufletului!!!

  Una din cele sapte mari minuni ale antichitatii sunt "Gradinile suspendate ale Semiramidei." Am citit tot ce se poate despre cele 7 minuni antice. Si asta cu gradinile, mi-a incins creierul. Totul e un mare mister, practic desi legenda exista, nimeni nu poate spune exact unde au fost (sau inca sunt) aceste gradini suspendate. Adica intre pamant si cer ! asta inseamna suspendat, zic eu. Ce sunt totusi descrise ca fiind minunate, cu flori si plante de iti incanta privirea si sufletul. Mi s-a parut foarte interesant, sa descrii ceva cu minutiozitate, ceva ce se presupune ca e doar un MIT, ce nu ar fi existat cu adevarat!!!
Pt ca nu vor sa creada ca niste oameni inapoiati, (noi considerandu-ne cea mai dezvoltata generatie) ar fi putut realiza asa ceva in desert!  Si totusi , unii se intreaba daca nu cumva aceste gradini minunate ale Semiramidei , nu sunt cele ale Raiului, care nu sunt nici ele pe pamant, nu?  Am mai citit undeva, ca ar fi totusi oameni ce au avut bucuria sa le vada , desi nu au putut spune exact unde exista, si erau intr-adevar suspendate, nu pe piloni ca podurile , ci pluteau in aer! Povesti , nu-i asa? Cei super crestini vor zice ca e blasfemie! Erezie curata. Oare???
  Multe aflam prin crestinism, de exemplu ca ar fi mai multe gradini, unde poti trai fericit , dar depinde de cat de "curat" esti, e si acolo pe "clase sociale". Poti urca in prima (unde ajung toti plebeii)sau in ultima si cea mai aproape de Dumnezeu, unde doar "sfintii" ajung. Nu prea vad diferenta intre lumea de aici si cea de sus. Care e tot asa pe categorii "sociale"impartita...

  Ramanand la subiect, sunt destui care au ajuns acolo. Medical vorbind, adica "stiintific", au avut moarte clinica. S-au desprins de trup si sufletul lor a ajuns in acel loc minunat, in rai.  Unii spun ca au trecut printr-un tunel intunecos, de unde a ramas si vorba"vezi luminita de la capartul tunelului".  Altii isi aduc aminte ca au fost condusi de "ingeri"  acolo. Dar cum nu era timpul lor sa moara, s-au intors in asta lume.
Ceea ce este sigur, e ca inainte de a muri, toti vad pe cineva cunoscut(pe care nu il pot vedea ceilalti) , cineva ce se stie sigur ca a murit, ce le face semne, sa ii urmeze sau ii asteapta pur si simplu. Ei deja vad lumea spirituala, lumea sufletelor. Si tata a zis ca varul Florea( ce murise cu ceva ani in urma ) a urcat dalma cu el si ca il asteapta la poarta. Mama a ramas pe ganduri, ca doar la poarta nu vedea pe nimeni! Si l-a luat cu el varu` Florea, in lumea fara durere.
....Bunica vedea pe strabunica si surorile moarte, in casa, la usa...

  Incredibila zic!  Suntem atat de educati sa nu credem decat in ceea ce vedem, in ceea ce ni se spune ca e adevarat de cei ce sunt la putere...Restul e desprins din SF, sunt "povesti" de necrezut.
De necrezut a fost si experienta mea, avuta intr-o iarna geroasa, intr-un spital din Mangalia...

 ... Era o zi splendida de primavara ,cu cer senin si albastru, eram intr-o poiana plina de pomi infloriti ce isi scuturau petalele, flori de cires ce pluteau usor , parca dansau, fluturii zburau alene, iarba era verde smarald, imi atingea picioarele cu imbratisari catifelate, nu imi venea sa cred ca poate fi atat de catifelata atingerea ei. Era minunat! Un loc de vis! si eu ma simteam atat de bine! O liniste , o pace sufleteasca ce nu o pot descrie in cuvinte, sunt prea sarace pentru a expima ceea ce simteam. Ma uitam in jur cat poate fi de frumos...Si se apropie de mine un om, imbracat elegant, la costum, cu camasa alba cu mansete si o floare mare alba prinsa in piept, cu palarie ...Nu il cunosteam, si totusi stiam cine este...
- Stii cine sunt? ma intreaba el.
- Da, zic eu. Esti ingerul mortii si ai venit sa ma iei!
-Da, raspunde el. Hai sa mergem!
    Ma intorc si ma uit inapoi, in gradina minunata ...si vad pe ai mei, mama pregatea masa, tata era prin preajma, fratii erau si ei printre pomi jucandu-se. Parca erau la picnic undeva la capatul gradinii. Ii vedem fericiti, radeau...
-M-am intors spre el si il intreb:
-Am o ultima rugaminte. Pot sa servesc masa pentru ultima data cu familia?
...S-a uitat la mine, s-a gandit cateva secunde si mi-a zis:
-Du-te la ei!

....M-am "trezit" ca cineva mi-a dat o palma si sriga: - Duceti-o repede la sala de operatii!

A fost un vis??? Era atat de real, simteam totul, parfumul florilor, atingerea de catifea a ierbii, adierea vantului, auzeam rasetele, dar mai ales simteam multumirea si bucuria imensa ce ma cuprinsese.
   Si dupa ce m-au operat (daca scapa bine, daca nu chemati popa, ziceau doctorii) , am avut revelatia adevarului! O tanti din salon , a venit langa patul meu , ma mangaie si imi spuse:
- Nu-i asa ca e frumos ACOLO?
 Am cascat ochii la ea, de unde stia unde am fost eu???
- Am vazut ca nu mai esti cu sufletul langa noi, am stat toate roata langa patul tau si ne rugam, ti-am aprins o lumanare,  si te-am auzit VORBIND cu EL! Ai vorbit cu voce tare, tot ce ai vazut acolo... Dar te-ai intors! Ai ales sa vii inapoi,inca mai ai de indeplinit ceva aici.
Erau cinci femei simple, acolo cu mine in salon...

...Aveam 15 ani, operatia simpla de apendicita, s-a agravat in septicemie post operatorie. Au incercat sa ma gaseasca pe mine vinovata, sa zica ca am facut avort septic, dar doctorul ginecolog nu a vrut sa falsifice fisa medicala( l-am auzit urland la ei, ca nu poate scrie ca am facut avort cat sunt virgina, ca el nu vrea sa faca puscarie pt greseala lor, a medicilor chirurgi). Am vrut sa fug din spital, ma taraiam pe scari mergand de-a busilea, am lesinat,de febra, eram cand aici cand ...
Operatia a fost facuta sa aiba o scuza daca cumva mor...Nu a fost singura lor greseala, la o luna dupa , a murit o fata de 8 ani, nu a dat mamica ei"spaga" si nu au operat-o la urgenta, era femeia de la tara..
As fi vrut sa fiu acolo, sa vad cum il scoate cu catusele pe medicul chirurg din spital. Am auzit ca a ajuns la Poarta Alba...De unde stiu? Pt ca a venit acasa la noi un militian , sa intrebe daca a dat mama spaga, daca am avut probleme ...


Deci,in experienta mea eu nu am trecut prin nici un tunel, m-am trezit direct acolo, in acea gradina minunata. Da, a venit dupa mine cineva, dar in familia mea nu murise nimeni(doar bunicul din partea mamei, pe care nu l-am vazut niciodata sa stiu cum arata), nu era cineva cunoscut fizic.
Si da! Ea exista , aceasta gradina "a raiului"! Si nu vrei sa te mai intorci de acolo, la cata liniste , pace sufleteasca este acolo. Poate doar daca stii ca nu ti-ai terminat rolul, ca inca mai ai ceva de facut din ceea ce ti-ai propus sa faci la venirea in asta lume.
 Noi "vedem" acea lume spirituala, "ireala", in visele noaste, in experiente extra-senzoriale, eterice, dar nu suntem lasati sa credem ca exista.
 Daca am sti sa ne eliberam de incorsetarile cu care suntem indoctrinati, am putea simti prezenta LUI oriunde si oricand!

Lumea spiritului exista atunci, acum si pentru totdeauna!

 
 

Natasha si pestele

Sunt o pestoaica, nu, o sirena zic eu. Stelele au sclipit in pesti cand m-am nascut. Acum cica sunt doi pesti, unu inoata in aval, altul in amonte...Eu am incercat ambele sensuri.
  ...am lasat malul marii mele negre, sa haladuiesc pe alte maluri de mari straine, de fapt sunt inconjurata de ele, numa bine pentru pestele de mine. Si balta are mult peste aici, pesti grasi si tarcati, slabi ca un tar , pesti lungi ca sulita , pesti mici sau mari, pesti mustaciosi , pesti cheliosi, ce mai , vazuti sau nevazuti pe alte maluri de mari.
...si cum marile de aici, din tara diminetilor calme  sunt pline de atatia pesti, se dedica lor toata natia. Tot ce inoata, misca sau zboara prin mare, e mancabil. Castravetii, rosiile, putze de mare, sunt delicatese. Deci...nu te plictisesti holbandu-te la ei in bazinele de pe trotuare, minunandu-te cum inoata calamarul cu curu`nainte, cum scot limba la tine scoicile , cum fac balet crevetii(ce dor imi era de garizii nostri fierti si vanduti cu lingura sau la cornete pe terasele de la malul marii mele!), si pestii se bat in cozi misunand gramada. Wow! nu e nevoie sa platesti bilet ca la acvariu de la noi, e gratis si cam peste tot.
    Intr-o zi cu soare si voie buna, Natasha e invitata la un restaurant de"lux", sa serveasca delicatese , adica tocmai aratari ce inoata prin bazine. Why not? Gurmanda si curioasa din fire, astepta cuminte in banca ei(oricum discutia ce se infiripase era in "pasareasca"si nu prea intelegea mare lucru). Apar farfurioare cu frunze de salata si alte buruieni , oua de prepelita, ceva sosuri iuti de iti sar ochii, peste prajit din categorie necunoascuta, calamar crud taiat fideluta, "rosiile" de mare ce miros atat de puternic a amoniac, nici vorba sa le pot manca," castravetii" cartilaginosi, dar mai acceptabili, apoi acele "putishoare " roz, ce sincer m-au cucerit , fiind moi si dulci(sic!).
   ...Si vine eroul principal!!! Pe un platou mare, calare pe ceva fidea sticloasa, trona un peste mare. Carnita lui era taiata artistic feliute, puse asa , ca solzii una langa alta, pe sheletul de oase, deci tot peste era, dar ciudat arata hacuit si pus in forma initiala. 
- Mananca, aude, e foarte crud si proaspat.
  Apuca cu incredere "ciocaracele" adica betele ce tin loc de furculita si ..la atac!!! 
Dar...Incremeneste cu mana in aer...pestele se uita fix la ea, cu ochi mari si sticlosi. Si...si ...incepe sa cashte botul si sa strige: -hei! ce faci? Criminalo! nu vezi ca sunt viu ? Cum poti manca carnita mea? 
A crezut ca e o parere, dupa primul soc, da sa apuce carnea. Dar ! Pestele casca botul larg  si da din buze marunt si des!!! Se holba la el , nu pricepea...Se uita in jur, toti se delectau cu carnita bietului peste viu! 
   Ce e asta? Cum sa manance asa ceva? Ochii o urmareau mereu si strigatul de ajutor , era prea mult! A apucat-o plansul.
Vine seful bucatar mandru nevoie mare , sa intrebe daca ne place platoul artistic facut. Vede lacrimile Natashei si ramane derutat, nu stie care e problema. Se fastaceste, intreaba . 
- Pai e viu!!! cum poti sa pui pe masa asa ceva? si sa intrebi de ce nu mananc?
 A ramas interzis saracul! El care astepta laude...vede lacrimi si plangeri...
   Au incercat toti sa explice, ca e cea mai buna dovada ca pestele este foarte proaspat si nu e mort de-o saptamana , e o delicatesa pestele crud. De care cei de aici , din tara diminetilor calme , sunt foarte mandri. E "un preparat" ce isi pastreaza toate calitatile, cu toate proteinele, vitaminele, si alte bucurii necesare organismului.
    E clar ca a ramas doar cu expicatiile, ca nu a avut puterea sa se atinga de bietul peste.
   Dar cu prima ocazie cand a ajuns sa serveasca alte vietati crude direct din bazine, a cerut expres sa fie aduse fara cap! Si fara alte expicatii de a proba ca e fresh! 
 Acum se plimba Natasha printre vietati, prinde garidele de coada, ii rupe capatana si se indulceste cu carnita moale si cat se poate de fresh, acolo, direct pe vaporul ce il prinde. 

 - Hai la pesteeee!!!! 
- Dar nu f..te? zice doamna rujata frumos.
- Nu f...te doamna ca e mort! 

   

A human touch. O atingere umana

Zilele trecute , m-a rugat cineva sa ii fac masaj, dar asa , mai usor , ca "human touch". Am ramas blocata, ea m-a intrebat daca a zis ceva gresit. Nu, nimic gresit, doar ca nu mai auzisem acele cuvinte demult, mai ales acea dorinta, de atingere umana. 

 Eu cred ca atingerea asta , umana , simpla , e necesara in viata noastra. Avem nevoie de energia din natura, cea a soarelui, a tot ce are viata pe pamant. Ne hranim cu energie, ne incarcam bateriile. 

  ...Ne tineam de mana cand eram copii, ne strangeam in brate cand eram tineri, ne imbratisam cand ne intalneam cu cineva drag, ne strangeam mana (sau gentelmanii ne pupau mana) cand ne intalneam pt prima data cu cineva. Plangeam pe umarul cuiva...

  Simteam fluxul energetic , ne era bine! Acum, am uitat si sa pronuntam fraza , sa mangaiem cu mana , sa stergem lacrima cuiva, sa il imbratisam si sa radem in hohote. 

  Avem emoticoane acum ce sa "arate" ce simtim, ne transmitem sentimentele cu ele. Ne pupam si imbratisam cu ele, ne uram si scuipam cu ele. Am fost dezvatati sa fim aproape fizic(maine -poimaine faci copii tot prin emoticoane).

...Eram pe strada, undeva prin Seul prin anii `90, de brat cu sotul. Ceva normal, nu? Dar ma trezesc , ca vine un nene asa...prin invaluire de la spate si ne desparte!!! Ma intorc uimita, as vrea sa ii zic o injuratura neaosa, ma uit in linia ochilor lui si am inteles ca degeaba , nu va pricepe cu ce se mananca. Sa nu raman proasta si nemiscata in mijlocul drumului, imi expica dand din labe, ca nu se "poarta" moda cu "ia-ma de toarta si zi-mi cratita"aici. Ce daca e sotul meu, el merge in fatza mea , iar eu il urmez la vreo 2 pasi in urma. Al meu sot zicea ceva pe limba lui, am inteles vreo doua scuze(?!). WTF! No, amu sa merg ca catelu` in urma lui!?

Da, aici barbatul e barosanu` ce merge lejer cu mainele la spate, iar muierea il urmeaza undeva  prin gloata. 

  Ca se saluta la 2m unul de altul inclinandu-se la cat iti permit shalele, am zis ca de, e traditia lor. Uite ca nu era singura traditie. Prietenul cu prietena la fel, mergeau unul langa altul fara sa se atinga. Nu se tineau de mana, de gat nici atat. Aici exista un cuvant nou: skinship! Adica tradus mot-a-mo, prietenie prin piele. Nu se poate skinship! Nu in public, ca ...si ca...se pierdeau in negura vremii si traditiilor confucianiste explicatiile alambicate.

Si cum obisnuinta isi spune cuvantul, m-am retras in cochilia mea si am inceput sa ma inchin si eu si sa tin distanta oriunde ma aflam, de au zis ai mei ca am ceva cu ei, ca m-am salbaticit rau.

    Si uite ca se pot imbratisa si copacii! Stau cu urechea lipita sa ascult susurul sevei. No! am bolunzit, amu iau copacii in brate! De ce nu, zic eu, simt nevoia energiei, pe care humanii nu o pot sau au uitat ce e aia , sa imi ofere.

  Acum e cel mai bine! Mesajele urla de pretutindeni, in toate limbile pamantului stiute sau nu, sa tinem distanta de cel putin 2M unul de altul, ca altfel ne ia mama naibii. Ne-au facut si semne prin magazine sau aiurea unde sa stam si sa asteptam

, ne mana cu biciul la locul fixat. E virus !!! D`ala de ucide orice boare de suflu, daca te uiti doar la unul il ia duba la carantina. Asa ca , animale cum suntem, stam la punct, cu ochii in jos, cu manusi si alte pungi puse pe unde vrei sau nu, atenti sa nu cumva atingem pe careva. Nu pt ca TU nu ai vrea, ci pt ca asa SE vrea. 

  Eu stiu cata nevoie avem de acest cuvant:human! De aceasta energie umana, de atingerile usoare ale iubirii ce nu o poti expima sau transmite prin telecomanda si punand cat de multa distanta intre noi. Avem nevoie de energia soarelui, pe care il vedem printre gratii sau geamurile imperdelate, avem nevoie de natura, pe care o vedem in poze...

  Oare va fi acest human touch doar o amintire pacatoasa din trecut? Vom ajunge oare oameni de zapada, fara sentimente, reci si distanti, cu suflete uscate incapabile de vreun sentiment uman? 

  Inainte se mergea pe strada cu pancarde de "free hug". Imbratisai omul! Ii dadeai din caldura sufletului tau. Acum...fugim si de dorinta noastra de a fi umani! 

  

 

Lumea culorilor

 O lume minunata, plina de culori pe care eu le vad! Mi-a dat Dumnezeu sansa sa le vad, sa le disting si sa le iubesc. Pe toate, pe rand sau gramada.
....De cate ori ies din casa, pe jos sau cu autobuzul, ma uit in jurul meu.  Vad natura in culorile ei, vad oamenii in culorile lor. Natura are regula ei, pomii sunt inverziti sau nu, florile sunt multicolore, cerul e albastru sau nu...
Trec oamenii ...ca umbrele, vad negru purtat ca un laitmotiv de toti. Negru, gri sau alte nuante pamantii si sumbre. Infasurati in fashuri negre, lungi, cu sau fara glugi, pantaloni negri, incaltari negre. Ma uit in magazine , pe umerase, acealeasi haine unisex si uni color:negre! Aratam ca un card de ciori , infasurati si cocarjati in sumbre culori, ce tot noi le asemuim cu moartea. Oare cine a fost primul individ ce a spus cu litera de lege ca negru e culoarea mortii??? Mergi la inormantari, esti in negru neaparat, ca daca nu , iti bati joc de cel mort si de legile inmormantarii. Mergi duminica la biserica, in casa Domnului esti primit cu ochi buni daca esti in negru! O alta lege , facuta de cine oare? Bucuria de a fi cu Domnul trebuie sa aiba culoarea neagra??? Toti ochii sunt asupra ta, susoteli, apoi vine cineva si te intreaba daca nu ai ceva mai "potrivit "la culoare sa vii in biserica, ca verdele e cam...verde.
Nu vreau negru in dulapul meu prea mult, dar nu am de ales, din ce in ce mai neagra e lumea din jurul meu. Nu vreau sa fiu obligata sa port haine negre in biserica pt  ca asa e normal. Nu mai merg la biserica, nu mai vreau oprobiul celor ce se cred mai crestini ca mine doar pt ca sunt in haine negre. Dumnezeu e pretutindeni! EL vede culoarea sufletului tau si a hainei tale. Mai ales EL este in tine! Ca doar suflarea LUI ti-a dat viata! Spiritul tau il recunoaste si il simte pretutindeni, daca vrei!
   Limite mai sunt , impuse pe alte criterii. Cel al varstei , un alt exemplu. Cum imi permit eu, la varsta mea sa ma imbrac in culori, in azur, in verde, in rosu, galben? Ca doar nu mai sunt ...ce? Copil sau tanara nu? Daca aici in Coreea cand eram tanara(voi fi mereu asa) si voiam sa ma imbrac colorat, mi se reprosa ca doar batranele se imbaraca asa, in Romania, acum ca sunt la varsta aia! a maturitatii, mi se ofera din nou aceleasi nuante inchise si pamantii . Interesant nu?
   Alta limita...cea a apartenentei sexuale. Imi plac culorile curcubeului, le vreau in viata mea. In jurul meu. Ooops! E revendicat acest unic curcubeu de ...stiti voi cine. Pai sunt "recunoscuta"pe strada ca minoritatea ce are parade "pride" purtand steagul curcubeului.
    Ce aveti fratilor cu mine? Daca voi ati devenit daltonisti la alegere, lasati-ma in lumea mea de culori.
Nu va accept limitele si legile nescrise dar "firesti" ale voastre. Nu imi va pasa ca ma faceti curva , dusa cu pluta, dilie, necredincioasa sau mai stiu eu cum, daca nu vad doar negru si pamantiu in fata ochilor. Pacat, pt ca avem atatea minunatii in jurul nostru, atatea frumuseti colorate, pe care voi nu vreti sa le vedeti!  Nu va impun sa veniti in lumea mea, desi loc este cat..."lumea", va las sa va bucurati de ale voastre culori.
Doamne cum ne-ai dat curcubeul ca aducere aminte ca vei fi cu noi mereu!